Ceangaii
RomânaEnglishHungarian


Costume populare: ceangăiesc, românesc şi unguresc. Asemănarea dintre primele două nu lasă nici o urmă de îndoială asupra originii ceangăilor



Fragmente din trecutul ceangăilor.

S-au făcut cercetări în Ungaria, la frontiera cu Austria şi în Extremul Orient pentru a găsi urme ale originii ceangăilor. S-a spus că pronunţia ceangăilor este apropiată de dialectul vorbit în Ungaria occidentală în văile Raba şi Repce, de către un grup de maghiari care s-au stabilit acolo în secolele X-XIII. S-a presupus că indivizi din această regiune au putut fi trimişi în partea de sud-est a Transilvaniei pentru nevoi militare şi au putut trece Carpaţii pentru a se instala în Moldova. Un alt cercetător ungur a afirmat că limba românilor din Moldova este diferită de cea utilizată de majoritatea ceangăilor. Cea mai mare parte a acestor cercetători are tendinţa să considere că ceangăii sunt în exclusivitate maghiarofoni şi că aceia care vorbesc româneşte au fost victimele unei asimilări recente. O asemenea atitudine deliberată nu poate decât să îndrume cercetarea pe o cale greşită, mai ales în condiţiile în care există atât de puţine informaţii despre originea ceangăilor.

Un alt izvor ce vine să alimenteze cele susţinute anterior este reprezentat de registrele parohiale, în care preoţii maghiari trimişi cu misiuni de catolicizare în limba maghiară, au înscris numele preschimbate ale enoriaşilor, localităţilor şi aşezărilor populate de români romano-catolici sau chiar ortodocşi. Acţiunile de maghiarizare a românilor din Moldova au fost reluate în anii 1950, fiind consideraţi maghiari datorită religiei catolice.

Astfel, în unele aşezări cu populaţie bilingvă, precum Luizi-Calugara, Pustiana, Lespezi-Girleni, s-au înfiinţat şcoli cu predare în limba maghiară, s-au adus cadre didactice competente să predea elevilor aceasta limbă, li s-au trasat planuri de învăţământ şi au fost remuneraţi pentru prezenţă, pentru că n-au avut cu cine să-şi desfăşoare activitatea.

Aceştia au fost izgoniţi în repetate rânduri din comunele vizitate, sătenii manifestând o ostilitate cultivată de secole faţă de misionarii maghiarizării, stare manifestată prin scandarea unor lozinci precum: "Căraţi-vă acasă, noi suntem români!"

Imediat după Revoluţia din 1989, liderii partidului reprezentant din Harghita şi Covasna    şi-au propus să racoleze copii din sate cu populaţie catolică din Moldova pentru a-i trimite la studii în Ungaria, pentru ca ulterior să propovăduiască la rândul lor cauza hungaristă a panmaghiarismului şi neorevizionismului. Ulterior s-a adoptat metoda folosită cel mai frecvent, aceea a delegaţiilor politice însoţite de reprezentanţi ai mass-media de expresie maghiară, pentru a documenta momentul oferirii ajutoarelor aduse sătenilor ce trăiesc sub limita decenţei în schimbul aderării la cauza maghiară.

Relevant în acest sens este faimosul scandal de la Cleja - 29 aprilie 1995, pe larg mediatizat în presa naţională şi cunoscut autorităţilor europene responsabile de asigurarea drepturilor omului, ca fiind unul dintre momentele de maximă tensiune dintre românii ceangăi şi reprezentanţii Asociaţiei Ceangăilor Maghiari din Moldova, cu sediul la Sfântu-Gheorghe.

Încercările de revendicare a unor catolici din Moldova ca fiind maghiari prin constrângerea religioasă şi prin şcoală, nu au dat rezultate, limba română nu a putut fi izgonită, ea fiind limba maternă a ceangăilor, singura pe care o cunosc de când s-au instalat pe plaiurile moldave.

Eforturile maghiarilor din Transilvania rămân şi în prezent nişte activităţi zadarnice, întrucât limba şi sufletul acestor oameni nu se pot schimba. "Nimeni nu şi-a vândut cugetul şi ţara!" afirma decanul Bisericii romano-catolice din Bacău.

Concluzia lucrării lui Dumitru Mărtinaş în legătură cu originea lingvistică a ceangăilor se poate bănui cu lejeritate - ceangăii sunt români ardeleni maghiarizaţi şi catolicizaţi în secuime, emigraţi în Moldova în secolul XVIII şi nu se poate înţelege corect istoria ceangăilor fără a o cunoaşte în prealabil, la un nivel satisfăcător pe cea a românilor din Ţinutul Secuiesc. Istoria ceangăilor nu este altceva decât un episod dureros, o cicatrice în sufletul istoriei româneşti.
Din această cauză, principala concluzie a unui alt seminar internaţional pe tema ceangăilor, organizat, de această dată, de către cercurile maghiare interesate, cu o participare selectivă, la Bacău, în 1-2 iunie 2006, a fost aceea că Dumitru Mărtinaş a activat în rândurile colaboratorilor fostei securităţi, împreună cu aproape toţi preoţii romano-catolici din Moldova. Adică cei care se opuneau introducerii limbii "materne" maghiare în serviciul religios. În acest fel, deoarece nu puteau contrapune argumentelor lui Mărtinaş altele, destul de pertinente în susţinerea tezei apartenenţei ceangăilor la naţiunea ungară, s-a încercat compromiterea autorului…

Discuţiile contradictorii dintre români şi unguri iscate de-a lungul secolelor, cu privire la originea catolicilor din Moldova, s-au materializat pentru prima dată într-o decizie luată de guvernul Antonescu în anii ‘40, când a fost trimis în mod special pentru a lămuri această enigmă profesorul doctor Petre Râmneţeanu. Folosindu-se de tehnica hemaglutinării sângelui, a stabilit fondul genetic ai populaţiei eşantionate. În urma comparării indicilor urmăriţi, a reieşit că ceangăii au sânge cu aceeaşi componentă biologică cu cea a românilor.

Românii ceangăi au participat în egală măsura la actul de apărare al patriei, dintre ei regăsindu-se mulţi răzeşi ai lui Ştefan sau eroi căzuţi pentru independenţa neamului în timpul războiului de neatârnare din 1877 - 1878, în cele două războaie mondiale sau la răzmeriţele săteşti sporadice.

Prin catolicizarea românilor din Moldova s-a urmărit în mod consecvent şi sistematic transformarea acestor comunităţi în servitori ai preoţilor maghiari, polonezi, germani, austrieci, italieni etc. Singurii care au realizat gravitatea pericolului care îi priveşte, au fost autohtonii, fapt demonstrat de refuzul majorităţii acestor creştini de a îmbrăţişa religia catolică odată cu limba şi identitatea de maghiar. Din 1225 şi până în 1925, au fost trimişi numeroşi misionari din ţările apusene, pentru a propovădui catolicismul şi, adiacent, sensibilizarea celor convertiţi privind avantajele ce decurg din adoptarea limbii şi etniei maghiare.

Autohtonii au fost obligaţi să se supună voinţei misionarilor, pentru evitarea conflictelor cu autorităţile ce aveau înţelegeri de ordin politic ce primau interesului pentru soarta creştinilor.

upă schisma din 1054, mulţi români din Transilvania, Panonia, Bosnia, Croaţia, Serbia, au păstrat credinţa catolică la fel ca cei din Moldova.

Prima informare scrisă a papei Grigore ai IX-lea datează din 14 noiembrie 1234 şi exprimă nemulţumirea că românii din teritoriile încredinţate administraţiei episcopatului catolic al cumanilor refuzau primirea sfintei taine de la reprezentantul său maghiar.

În aceeaşi ordine de idei se înscrie refuzul românilor de a se maghiariza, orientându-se mai degrabă spre asimilarea cu saşii sau transilvănenii.